May 6th, 2008 
Tu contezi! Cata grija ai de tine?
Sunt din nou obosita si, in timp ce ma fataiam pe net, mi-a picat asa o idee de articol. Si ceva imi spune ca la intrebarea din titlu nu ne prea putem lauda cu totii pentru ca un lucru este clar: de multe ori abuzam de noi pe cat se poate, pentru a ne atinge tot felul de teluri.
Daca te intalnesti la discutie cu vreun prieten sau o cunostinta de care nu ai mai dat de mult, inevitabil se ajunge la discutii despre “ce ai mai facut” si tot foarte normal este ca fiecare ne laudam cum putem: “mi-am luat casa”, “am masina noua”, “am salariu de 900 de euro”, “am fost la Viena” etc.
Este clar ca realizarile noastre (mai mult sau mai putin multumitoare) nu vin fara efort. Unii muncesc “normal” (adica incearca sa nu isi scurteze viata chiar atat de mult cu iobagia pe la munca), altii muncesc in 2-3 locuri in disperarea de a castiga niste bani. Nu ma arunc acum in discutii de genul “as castiga de nu stiu cate ori, daca as avea acelasi job in Germania sau in SUA”, suntem insa cred cu totii de acord ca pana la urma si in Romania se poate trai decent, dar asta inseamna munca serioasa.
In goana asta dupa masina cea noua, visata de ani de zile, dupa casa aceea frumoasa de la suburbie plus vancatele de rigoare, tragem ca “boii in jug” si ne fortam pe cat putem. Incerc si eu sa ma gandesc la momentele in care chiar m-am pus pe mine in prim-plan si zau daca sunt multe … in mare parte abuzez si eu de creierul personal si de ce se mai gaseste in sacul asta de oase de 1.70, de multe ori ignorand chiar semnalale corpului meu, ca iar am sarit gardul.
Ce ar inseamna oare pentru mine sa am mai multa grija? Poate, daca pun la cale aceasta lista, ma si tin macar de cateva dintre punctele mentionate:
- sa dorm mai bine. Adica nu culcat la 3 noaptea si trezit la 12 (sau la 8 dimineata, cand se mai trezeste nu’s ce destept sa ma sune). Chiar discutam cu Adi si ii explicam, asa filozoafa cum m-a facut mama, ca al mai bun somn e cel de noaptea. Si ca dormitul la ore perverse este “cool”, dar totusi efectele nu sunt chiar bune. Imi amintesc ca imediat dupa liceu, prin faculta, incercam smecherii de “stay up late to study”, ca deh, noaptea se invata cel mai bine, dupa care mi-a venit mintea subit la cap (mai ales dupa ce am aflat ca as putea avea riduri de la faza asta
) si am inceput sa am grija de programul de nanica. Culmea este ca am trecut anii studentiei fara probleme si clar, ceva mai odihnita. Acum, de 1-2 ani, am inceput din nou faza cu dormitul pana la pranz, pentru ca fac nani pe la 3. NU E OK, asa ca incerc sa revin la un program decent. - mancat bine si fara atatea tampenii. Sincer, sunt praf. Rontai toata ziua, am avut saptamani intregi in care nu ajungeam acasa la mancare, asa ca trozneam o pizza, supa mananc dupa multe rugaminti si bag dulciuri cat cuprinde, de parca vine sfarsitul lumii. Acum, cu noul aparat in gura, trebuie sa mananc mai ordonat si fara atata “sneching”, asa ca e posibil sa rezolv obligat-fortat si problema asta. Chestia pozitiva este ca NU beau cafea, ca (dupa niste luni de dependenta de cola, acum niste ani) acum beau otrava asta numai destul de rar, ca beau litrul de lapte pe zi (se pare ca am oase tari .. sincer chiar imi place enorm), din fericire ador si fructele si mananc din astea si cu kilogramul, daca dau de ele, cu ciocolata am luat-o mai moale. De faze de genul bauturi “serioase” nu discutam .. chiar am atitudinea unui copil de 11 ani. In viata mea nu m-am imbatat si e maxima sarbatoare cand beau 3 guri de bere.
- mai un “cui” … nu fumez. Asta zic eu din nou ca este bine. Nu am incercat niciodata, nici in liceu, cand era “cool” (aveam pe atuni un par lung pana la fund, asa ca aveam grija sa nu puta a tigari .. ca nu suport mirosul ala de imbacsit), apoi am inceput sa fac sport si era chiar culmea sa si fumez. Si uite-ma la aproape 30 de ani, total “virgina” in domeniul asta. Probabil ca este unul dintre aspectele pozitive ale ingrijirii personale, macar nu mi-am zapacit plamanii cu nicotina. Poate voi crapa de cancer pulmonar de la altii care fumeaza pe langa mine, cica de nefumatori se prind bolile mai usor in domeniul asta …
- sport. Zau ca mi-e rusine pana la varful unghiilor. Nu am mai facut miscare de 1 an. Am mai prestat niste aerobic (chestie femeiasca, dar OK ca si efort), apoi Tae Bo pentru a-mi aminti de anii mei de glorie cu Shotokanul. Clar este vax cu apa rece, desi veneam acasa in patru labe. Sper sa ma mai adun si eu ca tot omul si sa mai prestez un antrenament ceva. Ca ruginesc de tot … karategi mai am inca (2 bucati), acu’ am si caruta, mi-ar prinde bine niste serii de kumite, macar sa imi mai zboare sense gargaunii din cap. Mi-e atat de dor de ei …
- ceva “interteinment” .. cum ne distram? Ce facem pentru a ne mai relaxa bibilica? Faza cu “bloghez sa ma relaxez”este clar minciuna, ca tot ne zapacim neuronii. Cum sa mai pui axonii la relanti si sa ii lasi sa isi usuce broboanele de sudoare? Vizionezi ceva bun? Poate vezi un spectacol de calitate, un concert interesant? Ca mai e nevoie si de astea, altfel sigur capiem de tot. Iar eu cred ca sunt aproape de asta
- plimbari in aer liber .. traducere: ma pun in masina si pe aici mi-e drumul. Chiar intentionez ca macar la faza asta sa mai schimb ceva. Am vazut cumplit de putine locuri in tara asta, am putine concedii cu care sa ma laud. Si chiar este pacat, pentru ca ajung la varsta la care incep sa regret momentele in care am zis “las’ ca nu intra zilele in sac”. Ba, intra. Si in monotonia asta de genul “munca-papa-nani-munca-papa-nani” chiar nu e deloc buna. Asa ca mi-am propus sa ma fatai anu’ asta si anii care vor urma. Iesiri marunte prin localitati invecinate, iesire la Garana (ca nu pierd eu Festivalul de Jazz), un drum de Sibiu etc. Pun benzina in corsica mamii si rup soselele.
Inca mai pot schimba ceva. Pot incepe sa am grija de mine, boul din jugul asta economico-social, crescut sa muncesc pana pic in bot si sa fac bani. Pentru familie si pentru un trai decent, pentru ca niciodata sa nu mai spuna nimeni “lasa, poate luam portocala asta peste cateva zile, cand vine salariul”. Fugim de saracie multi dintre noi, dar arma asta perfecta care este corpul nostru mai are nevoie de ajutor. Pana la urma EU CONTEZ si TU, si TU si TU. Trebuie sa incepem sa ne gandim si la noi, pana nu e prea tarziu. Tu cata grija ai de tine?
May 5th, 2008 Foame si dureri de dinti
.. hai ca nu e chiar atat de rau, dar suntem pe aproape.
Ieri la 10 jumate (normal ca eu nu mi-am amintit ca de fapt trebuia sa fiu la clinica la 10 fix), m-am infiintat la SmileFactory pentru a-mi primi cadoul al doilea de dupa Pasti de data asta .. alignerele mele de Invisalign. Pentru cei care nu au fost nevoiti sa devina atat de doxa in ceea ce priveste ortodontia, minunile astea sunt niste “proteze” de plastic de se pun peste dintii naturali (si un pic strambi) si au ca finalitate (nu durerea de dinti) ci un zambet “misto”.
Dupa 7-8 luni de braces clasice (ascunse insa in zona premolarilori si molarilor) plus 2 luni de retainer noaptea (pana veneau “plasticele”, sa nu se strambe dintii la loc), am ajuns si la momentul al naibii de emotionant in care sa imi primesc 3 seturi de “proteze”: unul in bot si doua in punga (sigilata si cu complimentele de la Align Technologies).
M-am bucurat sa o revad pe Anette, una dintre simpaticele asistente de la nemti din tara, venita in vizita de lucru (adica sa munceasca) la clinica din Ro. Am observat ca inca are aparat (pana si ortodontii au dintii suntiti si poarta metale) si s-a laudat ca acum are metale si pe dintii de jos. Pentru ca eu aveam o experienta anterioara datei in care si-a “nenorocit” ea gura, am intrebat-o a-toate-cunoscatoare “cum te simti cu aparatul”. Momentan se simte bine, da vreo 3 saptamani a mancat rau. I-am zambit din nou intelegator, amintindu-mi si eu de zilele alea grele de la bracing cand mancam piure si chestii pasate, ca ma dureau dintii la presiune de sa mor. Normal ca e o faza care trece, asa ca peste niste zile rontaiam deja coji de paine.
Mi-au desfacut primul set si mi-au aratat ca la prost ca sunt numerotate. Am vazut deci ca pe dintii de pe arcada superioara am 26 de alignere si pe cei de jos 37. Un aligner se poarta 2 saptamani, dupa care se schimba cu urmatorul. Asta inseamna 13 luni pe dintii de sus si aproape 19 pe aia de jos. DAMN!
Urmatoarea faza a fost sa mi se “implanteze” niste attachments. Astea sunt niste lipituri de compozit plasate strategic pe dintii care se vor misca primii. Dupa cum merge mai departe tratamentul, asa se schimba si plasarea atasamentelor. In prima faza am 3 pe dintii de sus si jos ar trebui inca vreo cateva, dar asta se va face joi, ca le era teama ca ma vor speria. Da, dupa ce am avut tot felul de chestii pe dinti, de ziceai ca sunt ceas cu cuc si toate de metal, ma voi speria de niste plombe in plus.
Dupa sudarea atasamentelor a venit proba de foc: pusul gutierelor si apoi scoaterea. Problema cu Invisalign pentru unii este exact mobilitatea: trebuie scoase “plasticele” inainte de mancare de pilda, apoi spalati dintii si puse la loc. Nu prea poti manca nimic cu ele pe dinti, asa ca s-a dus “snackingul” … mananc mai ordonat si ma spal de 5-6 ori pe dinti. In viata lor nu am avut asa muscatori curati
Am reusit sa pun gutierele foarte simplu si le-am scos in 3 secunde. Normal ca am antrenament, retainerul dintre cele 2 tratamente era tot ceva de genul asta. Si trebuia pus pe dinti noaptea si scos dimineata.
Cum stam acum, dupa 1 zi jumate?
- ma dor dintii. Nu foarte tare, drept pentru care am mancat normal, dar am vreo 2 incisivi care au pofta de suc de cleste cred;
- am gura uscata si trebuie sa ma hidratez .. se pare ca salivez mult din cauza obiectelor straine, si e nevoie de “re-umplere”.
- am mancat culmea ca purcica, numai ca imi inghesui si desertul peste masa (aveam obiceiul sa mai rontai neste cioco sau chestii de genul intre mese. Acu le punem pe toate la “gramada”)
- ma cam streseaza faza cu durata tratamentului, dar am stiut inca de la inceput ca este un caz naspa. Cine doamne iarta-ma se astepta sa am atatea “probleme”. Oricum, fata de anul trecut sunt de nerecunoscut si tratamentul functioneaza super OK. Deci voi supravietui si vorba aia imi va si placea
- partea foarte Ok este ca nu se vede. Seful meu a aprins lumina si si-a pus si ochelarii pana sa vada ceva. Sunt niste chestii transparente si foarte discrete.
- am niste dinti exagerat de curati deja. Asta este bine .. chiar trebuie ingrijiti si mai bine in timpul unui asemenea tratament
- desi ai mei sunt convinsi ca platesc pacate din alta viata, as face asta si a mia oara, daca s-ar oferi ocazia. Si crap de ciuda ca acum 10 ani de pilda nu am putut face asta. Sau la 15 ani.
Cam asta este “apdeitul” meu medical. Ma duc sa mai rontai ceva si apoi sa fac nani.
May 3rd, 2008 Ca-n vremurile bune ..
Am copilarit cu Laura si cu Adi. Le-am fost un fel de “dadaca” (sunt cu 10, respectiv 8 ani mai mare), desi ai mei faceau de fapt treaba in sine, eu doar ma jucam cu ele. Ne-am cunoscut pe cand aveam eu vreo 12 ani, va imaginati deci cat de mici erau ele. Parintii lor ma meditau la mate (pentru admiterea in liceu .. asa era pe atunci), iar noi ne ocupam de dracii astia de fete cand erau ei la munca.
Pentru familia lor si a mea era ceva normal ca trupa de copii sa fie impreuna intr-una dintre locatii. Stiu ca ramaneau fetele pe la mine si suplimentar, ca ne simteam bine impreuna, sau nu ma mai dadeam eu dusa de la ele cu orele. Iarasi era ceva normal ca la cina lor sa mai fie o farfurie, asa cum la pranz ai mei nu concepeau sa nu le aiba pe fete la masa.
Si astazi am retrait ceva din vremurile alea. Sigur ca suntem acum mari, Laura da bacul anul asta, eu sunt o babatie de aproape 30 de ani, mama lor nu mai e nici ea atat de tanara ca acum 15 ani. Dar totusi, ne-am regasit placerea de a sta la “gramada”: pentru a rontai impreuna cartofii prajiti si carnea de pui pregatite de aia mici (Lala si Soso), a face misto de Adi (care nu mananca deloc carne) si a ne feri de nebunii aia de caini mereu in miscare (Puki si Ghibi, care nu pot sta locului 1 secunda).
Am incercat si noi sa inviem mortul (masinuta lui Adi) si nici dupa un impins serios (daca nu era Soso, acolo ramanea, ca eu nu am forta nici cat o mata) nu s-a pornit singura la drum. Adi inca avea program de glume, ca doar prostii impingeau
Nu stiu cat am stat pe acolo, dar sigur nu foarte putin. M-am lasat “pierduta” ca acum atatia ani, pentru ca impreuna cu ei ma simt ca in familie. Chiar ii spuneam mamei Adrianei ca oricum eu sunt al treilea copil al lor si culmea nici nu a negat. Uneori nu prea ai nevoie de nu stiu ce minunatii pentru a fii fericit, macar niste ore. E suficient sa fii alaturi de niste oameni pe care i-ai cunoscut de atat timp, fata de care te leaga o “relatie” de multi ani, in fata carora nu a trebuit niciodata sa “joci”, pentru ca te cunosc si te accepta asa cum esti. Si te iubesc de parca ai fi din familie, asa cum si tu ii iubesti de parca ati fi rude. Nu pot spune ca am rude adevarate la care sa tin atat de mult ca la familia aceasta.
Si uite ca, fungind de munca de pe situri (zau ca ma mai plictisesc si eu uneori), am petrecut o dupa-amiaza chiar frumoasa. Marturie stau zgarieturile de pe maini (rautatea aia de Ghibi, manca-l-ar “matusa”), murdaria de pe palme (Adi, spala masina aia) si oboseala dupa impins. Si senzatia de satietate dupa o masa absolut copioasa si un zambet in coltul gurii dupa niste povesti, asa ca intre prieteni buni.
Suntem maturi acum cu totii dar sunt lucruri care nu se schimba ..
May 2nd, 2008 Nu voi invata sa conduc uitandu-ma la masina!
Un scurt update: am carnet de juma’ de an si conduc mai serios de vreo 2 saptamani (de cand mi-a venit masinuta). Am facut deja 600 de km (400 in drumuri in afara orasului). Diagnostic din partea unora: “sarita de pe fix”.
Iubi si inca niste oameni “cu scaun la cap’ sunt ferm convinsi ca mi-am pierdut mintile de am curaj sa ies din oras (Timisoara oricum nu este raiul incepatorilor la traficul turbat pe care il are si obrazul gros al unora), ca in mod normal ar trebui sa mai stau sa “cresc”. Unde? In fata blocului, uitandu-ma la masina? Jucand Porsche pe comp? Observand alti soferi cum conduc?
Oare nu este cel mai bine sa imi pun fundul in masina cu lamaia plasata pe ambele “geamuri” si sa incerc sa misc caruta? Oare nu e mai bine sa profit de vremea frumoasa si rezervorul plin si sa incerc sa fac totusi ceva?
Ieri am facut 300 de kilometri in afara orasului. Strazile aproape pustii (1 Mai doar), peisajul superb, masina calma si eu .. culmea .. foarte relaxata. La o viteza decenta pentru mine si cu pauze “strategice” pentru a ma odihni. Este clar ca nu rezist la drum foarte lung fara pauza (nu pot fi atenta 3 ore fara oprire), ca nu am calitatile unui sofer de 20 de ani (cum e iubi), dar zau daca am de gand sa pierd timpul pe care il pot petrece pe drum.
Am avut deci parte de pareri impartite: unii care imi spun ca e bine sa stau pe fundul meu (e drept putini), altii care ma incurajeaza sa incerc sa ma auto-depasesc si sa invat cat pot eu de repede ce inseamna sa conduci o masina in Romania. Sau sa conduci o masina pana la urma, ca in afara de unii mahalagii, nu ma pot plange de toti colegii de trafic. Sunt si soferi care ma protejeaza, care ma lasa si pe mine sa ma strecor, care imi multumesc cand eu le dau prioritate (ca nu sunt nici eu capcaun), care imi inteleg stangaciile. Cred ca procentul de “magari” de pe sosele nu este atat de mare pe cat anticipasem eu si ma bucur sa ma pot integra si eu.
Asa ca, ma inarmez cu rabdare si curaj, deschid ochii bine si pornesc la drum. Doamne cat de mult imi place sa conduc 
Si astazi am condus mai bine ca ieri (apropos, am facut un drum de Timisoara-Jimbolia-Timisoara) si clar mai bine ca acum 2 saptamani cand a venit “fetita” acasa. Nu cred ca atitudinea de “strut” este cea mai buna in cazul unui incepator. Nu cred ca voi invata cu adevarat sa conduc numai stand si gandindu-ma la ce viraje destepte voi face peste ani de condus. Cea mai lunga calatorie incepe cu primul pas (parca asa suna “dictonul”). Eu am facut primul pas si sper inca multe sute de kilometri, invatand din greselile mele si ale altora si conducand in fiecare zi ceva mai bine decat ieri.
May 1st, 2008 Dii, corsica mamii, dii!
Dupa cum banuiti, nebuna si-a scos manjii (toti aia 90 putere) la drum lung, aka rodaj. Am parte de pareri impartite: “sotu” si inca niste “batrani” in ale condusului (care probabil au prins primul autoturism al lui Ford) imi spun ca masina noua tre’ rodata .. asa .. 1000 de km. Altii, noua generatie probabil, fara iz politic, imi explica lent ca aceste motoare noi nu au nevoie de rodaj, ca vin gata rodate de la fabrica.
Am luat pana la urma sfatul lui iubi si am zis si eu: “de ce sa risc?”, mai ales ca lipsa de risc insemna sa imi iau fetita cea noua la niste drum frumos in tara noastra cea locuita.
Astazi, dupa trezirea matinala de la 11 dimineata, plimbat potaile (treaba lu’ mon pere) si “branciul” de rigoare (ca ai mei tineau mortis sa imi inghesuie in intestine friptura de miel la 10 minute de la trezire, dar mai aveam si program de lapte si cappuccino, ca in fiecare dimineata), ne-am luat de mana (teoretic) eu si babacul si ne-am prezentat in fata masinii. Cu gandul de a profita de ea in toate felurile, la neste drum.
Prima oprire a fost la OMV, pentru a pune la loc ce am “cuvant urat” prin oras: nenea de acolo (pe care il intrebasem daca are ceva ca am pus benzina de 98 .. nus’ ce cifra octanica .. nu ma pricep .. si acum pun Carerra de 100) mi-a facut si plinul. Asta pentru a nu ma mai stresa eu cu tinutul “tumburusului” (ca primul plin eu l-am facut) si pentru ca poate era socat de cat de proasta pot fi. Am platit 15 litri, asta inseamna ca am “cuvantul in cauza” 15 litri in oras in 170 de km. Un consum monstruos fata de 6-7 % (cat zice in “prospect”). Dar oricum, ca si scuza pentru fetita mamii, pot spune ca am mers cu aerul in functiune si am prins inghesuiala de Pasti (am venit 40 de minute pe un drum de 5 km, nu pentru ca sunt eu tampita, ci pentru ca se circula chiar bara la bara).
Dupa ce am hranit herghelia asa cum trebuie, am luat-o pe drumul spre Sag. Destinatia Moravita. Nu sa ies din tara (nu am numere normale inca si nici 1 an de carnet), ci sa ne intoarcem dupa aia acasa. Desi am mers ca un copil cuminte cu 70-80 la ora pe un drum aproape gol, tot am ajuns mult prea repede. Asa ca, am hotarat ad hoc cu genitorul ca poate e bine sa mergem pana la Oravita (ca tot rimeaza).
Ne-am oprit in Gherman, unde sta familia unei bune prietene. Incantati parintii sa ma vada, ne-au pus la masa (cum e la tara) asa ca am beneficiat si de o oprire strategica. Pentru un incepator cu maxim 50 de ore conduse (30 de ore de scoala inclusiv) asta a fost o idee buna.
Dupa ce burtile s-au umplut corespunzator, am trecut spre Oravita. Drum acceptabil, soare si nici mama gaia pe drum. Superb. Oravita a venit si ea spre noi, timp in care ii explicam lui mon pere ca nu am mai fost pe acolo de 20 de ani .. mi-era dor. Stiam ca e in zona de munte, de aia acceptasem ideea de a merge .. am eu o boala cu muntele.
Dupa Oravita, am facut stanga imprejur spre TM, cand acelasi babac dintr-o data plin de incredere in calmul meu la volan, vine cu ideea de a merge acasa prin Resita. Intram spre directia in cauza si dupa niste kilometri imi pica fisa “stai bre, ca eu cu iubi facem cam 2 ore pana acolo, e cam departe”. Dar vremea e superba, eu fara inhibitii (asta nu inseamna sa circul ca nebuna insa), masina toarce frumos, peisajul e de vis .. what the hell .. hai sa mergem.
Asa ca pe serpentinele pe care ai mei preconizau ca le voi ataca peste niste luni bune nebuna pornea de la cateva zile de la intrarea in familie a noului membru cu patru roti si portbagaj mic. Cu viteza de bun simt (ca doar nu planificam sa crap pe acolo), cu soare si relaxare .. superb. Libertate si drum (suprinzator) foarte bun.
Exact cand ne “prabuseam” spre Resita de pe dealuri concluzionam ca teoretic m-am calificat pentru Garana. Sefu’ familiei imi explica acum o saptamana ca anul asta e indicat sa merg la festivalul de jazz cu altii cu masina, ca inca sunt incepatoare si e naspa pe serpentine. Tinand cont ca prin zona aia mi-am fatait rotile astazi, cred ca m-am calificat si pentru minunea asta
Am facut o oprire (tot pentru odihna prostului de la volan) la o benzinarie la iesire din Resita, unde am consumat oranjada si niste pita din aia murdarita cu diverse smecherii, la pret de icre de Manciuria (adicatele Bake Rolls) .. am luat la pachet si niste Milky Way (ca necesit zaharuri se pare), dar n-am apucat sa consum. Las’ ca-s bune alta data.
Drumul spre TM (prin Caransebes si Lugoj) a fost placut, chiar daca anumite portiuni dintre Lugoj si Timisoara sunt inca in lucru. Drumul este insa practicabil, poate si pentru ca era 1 Mai si drumarii se gratareau care pe unde putea. Am ajuns pe noapte aproape, dar fara nicio problema.
Am facut deci peste 300 de km astazi si am consumat cat la fel de multa benzina ca in 170 de km in oras. Undeva spre 5 la suta (asa cum se lauda nenea astia in specificatiile corsicai). Sunt franta de obosita (ca nu am rezistenta lui iubi la drum lung), dar am avut parte de o zi traznet. Super incantata de fetita si pana la urma de mine, ca am facut asa “treaba mare”. Astept cu nerabdare si alte “rodaje” de genul asta. Planific deja un drum de Deta (mizilic fata de asta de azi) si unul de Sibiu, ca mor daca vara asta nu ajung pe acolo. Of corse avem si Garana in plan, sa moara capra vecinului, daca imi las acasa corsica.
Voi cum v-ati petrecut?
April 30th, 2008 Mergem pe ce litoral dorim!
Citesc si eu si ma crucesc, la fel ca si Iulian Enache, ce chestii “destepte” pot debita unii indivizi microcefali, speriati vezi-doamne ca romanul incepe sa isi deschida ochii si sa realizeze cat de “calitative” sunt serviciile in Romania (ca asa ar trebui, la preturile astronomice) si ca exista mai bine si mai ieftin. Fie ca e la bulgari, la greci sau in Sri Lanka.
Venus din “mila”, AKA Lucian Iftimie si doctor si inginer (ca raposata de era si profesor, ca 3 titluri e mai bune decat numai doua), ne dovedeste ca are privire inteligenta (macar atat) si se revolta in scris prin mirificul si de creier intepenitorul comunicat de se poate citi pe articolul “legat” mai sus.
Ceea ce trebuie sa inteleaga nenea in cauza este ca romanul incepe sa fie mai putin tampit si mai mult destept, ca romanul (macar o parte din populatia asta patrioata), incepe sa se stearga la popou cu apasarile de genul “la noi e mai bine” si “ca la noi, niciunde” si sa isi scoata corneea in vizite, pentru a-si da seama ca orase de 5 stele la noi inca nu sunt, chiar daca unii primari taranisti (am eu o treaba cu Ciuhandu) folosesc sintagmna asta si cand trag apa.
Romanul nostru incepe sa puna la miscare bolentinul de plastic si sa isi scoata piranda in lume. De acolo acelasi roman vede cu stupoare ca este normal sa NU fii injurat de nus’ ce vanzatoare cu 2 clase si tupeu de mahalagioaica, vede ca este ceva obisnuit sa fie strazile curate, sa aiba parte de liniste si de confort. Si cand se pregateste spasit sa plateasca luxul cu bani multi afla cu si mai multa mirare ca luxul de a fi mers in tara straina la un hotel decent l-a costat sensibil mai putin decat pe plaiurile maneloritice.
Odata venit acasa, romanul scolit le spune si altora. Poate la o sueta la remi in curte, poate pe un blog, poate la coada la bancomat sau la plata ratelor. Dar cert este ca SPUNE. Si tot mai multi romani inteleg ca luxul cel mare il reprezinta sa mergi in ROMANIA, ca luxul in cauza vine si cu diverse penetrari placute din partea tuturor, de la sofer pana la camerista, trecand prin caratorul de bagaje si tragatorul apei de la buda. Ca pe aici esti si “vorba aia” si cu banii luati.
“Banii vorbeste”, asta e concluzia si pana la urma matematica e aceeasi si daca numeri paralele in romana, germana sau maghiara. Ideea este ca pana la urma tu, ala de dai cu banu’, sa fii fericit. Si in ciuda patriotismelor de genul “23 august” in Romania sansele de a fi satisfacut sunt putine (nu spun nule, ca doar mai sunt si locuri OK, dar sansele astea tind lejer spre zero).
Oricat se infioara de emotie Lucian gura de aur, NU suntem obligati sa manacam rahat numai pentru ca am avea vreo datorie fata de tara asta. La fel cum nici televiziunile astea nu au obligatia sa inghita rahat numai pentru ca nu sunt “patrioate”. Ca, si in cazul in care dintr-o data toata lumea ar prezenta cum curge de frumos laptele cu miere sau cappuccino in tara asta, romanii inca au alte metode de informare.
Am facut booking cu succes deja in Berlin si Munchen, de acasa, pe booking.com (recomand) si un simplu card de euro (sau dolari daca vreti), ce poate plati pe internet (cardul costa vreo 5 lei). Am rezervat camerele pe numele meu, am dat cardul ca si metoda de siguranta (in caz ca nu veneam sa ne luam camera), si peste cateva saptamani ne-am prezentat la hotel, am zis numele si am platit (abia atunci) camerele. Fara intermediari, fara smenuri. Simplu si la obiect. Nu intru in detalii despre conditiile de cazare, ca iar ne intoarcem la dureri mai vechi.
Anu’ asta nu stiu daca vad litoral (am planuri de Garana Jazz Festival si nu stiu daca e al meu liber), dar sigur mi-as pune fundul pe scaun, as alege o destinatie “misto”, as face booking direct la ei si as pune superbul meu fizic intr-un avion. Pentru ca pana la urma EU platesc pentru sejurul meu si tot EU doresc sa ma simt bine. Departe de manelisti si plaje murdare, departe de hoteluri de 3 stele in care nu ai nici macar un frigider, dar platesti suta de euro pe noapte, departe de gropile de zi cu zi si de bazarele in miez de oras.
Puteti sa scrieti zeci de comunicate de genul asta si sa le inramati ca pe raposatul prin toate clasele si institutiile, pana la urma MINCIUNILE voastre tot vor esua. Pentru ca, in loc sa atacati miezul problemei si sa transformati litoralul romanesc intr-o reala atractie, va tineti de cioace si de incercari de intimidare/dezinformare. Dezvoltati litoralul asa cum trebuie si zau daca mai plecam pe altundeva.
April 30th, 2008 Cat valoreaza lucrurile pentru care ne-am sacrificat?
Acum niste luni citeam la zoso un post despre batrani si valoarea uriasa pe care o au pentru ei te miri ce vechituri pe care noi nu dam 2 bani. Normal ca era un alt context, dar de pe atunci chestia asta m-a facut sa ma gandesc serios la idee. Am si eu batranii mei si, pentru ca traim impreuna, exista mereu ‘lupta’ asta de a scoate din casa “rahaturile” alea vechi.
Avem inca “recame” (canapele din alea vechi si masive), o biblioteca teapana (pe asta n-as da-o pentru nimic in lume), dulapuri de acum 40 de ani. Si de cate ori ma uit la ele imi vine asa sa le scot pe geam de la etajul 2, mama lor de rahaturi vechi.
Si totusi …
Imi povesteste bunica despre cum erau in rate prin anii 60′ pentru ca aparusera televizoarele alb-negru. Un Orion mare cat masa din sufragerie costa 5000 de lei, in conditiile in care salariul ei era de 700 de lei. Si covorul ala vechi a costat 2000 si biblioteca si mai mult, iar mobila din camera lui mon pere a fost 11 mii de lei.
Sunt vechi acum si ne gandim ca poate e o idee buna sa scapam de ele. Dar, de cate ori ma gandesc cat de vechi sunt (chiar daca sunt in stare buna), ma gandesc cat au tras ai mei pentru ele. Nu am putut intelege asta, pana nu am avut eu personal ceva cumparat exclusiv din banii mei.
Din primul salariu, acum 9 ani, am cumparat o troaca de bicicleta. Cica mountain bike. A fost 110 marci (inca erau marcile pe atunci), toata ruginita si vai de sufletul ei. Dar era A MEA si imi dorisem o bicicleta de genul ala de ani de zile. Am investit cateva luni bani destui din salariul micut pentru ca “bita” mea sa aiba echipamentele necesare si sa poata fi numita bicicleta. Este si la ora actuala unul dintre obiectele mele cele mai dragi.
Acum 8 ani am avut accident. Am fost lovita de o masina ce nu mi-a acordat prioritate si am zburat pe sensul celalalt. Cu toate ca aveam capul lovit si o durere crunta in umarul drept (se pare dislocat), prima problema a fost bicicleta. Pentru ca stiam cat de mult m-a costat si la cate am renuntat la 20 si ceva de ani pentru micuta mea jucarie. Stiam ca oasele se pun la loc (eram si eu pe atunci tanara si cu impresia ca sunt usor nemuritoare), dar ce era rupt in metal, asa ramanea.
Bicicleta mea in acest moment pentru mine inca valoreaza cat una de 2000 de euro, desi mi-e teama ca nici o suta nu as lua pe ea. Am acum masina si nu m-am mai fatait pe bici de vreun an cel putin. Si totusi, desi este atat de inutila acum, nici nu ma gandesc sa o vand. Pentru ca simt ca as vinde ceva din mine.
Pentru ai mei mobila aia veche este un fel de bicicleta. Este munca lor din tinerete, sunt concedii pe care nu le-au avut, sunt prajituri de la care s-au abtinut, pentru a fi si ei la rand cu ‘lumea’. Sarmani veniti de prin fundul Moldovei si Transilvaniei, au muncit pentru niste obiecte care acum se schimba dupa cum este moda.
Bunica mea viseaza la o canapea noua, desi se uita la cea veche cu atat drag. Am reusit sa scoatem teveul vechi, nefolosit de atatia ani, pentru ca si-a dat seama ca era mare si ca niciodata nu se va mai uita nimeni la un televizor vechi cu lampi si alb-negru. S-a despartit de el cu greu, dar fericita intr-un fel ca i-am luat un “magadau” atat de frumos, numai pentru ea.
Am reparat “recameurile” si sunt ca noi. Si nu, nu le voi schimba. Chiar daca pentru mine sunt niste vechituri (sincer unele sunt mai sanatoase decat chestiile astea noi) si poate mi-ar placea niste decoratiuni interioare ca in revista, nu voi muri inca niste ani. Si eu sunt legata de dulapurile alea, si de canapele si de biblioteca plina de carti si de diplomele mele pe care ai mei le tin ca la expozitie (astia sunt parintii, uneori chiar nu ii poti intelege ;)). Au acolo singura mea medalie de aur de la un concurs de Karate (luat la sectiunea kata), ca eram cal batran cand m-am apucat si nu aveam apetenta pentru concursuri si pleuri, acolo sunt diplomele mele de centura, sunt pozele mele de la radio, de la banchet, cele mai frumoase si mai dragi lor.
Cat valoreaza oare lucrurile pentru care ne-am sacrificat? Pentru mine bicicleta mea valoreaza cat masina cea noua, iar masina cea noua cat apartamentul. Pentru parintii mei vechiturile lor valoreaza cat o viata de om (a lui tata-miu, ca eu nici nu eram nascuta pe atunci), valoreaza cat anii pe care i-au irosit muncind pentru ele, cat fericirea de a le avea, cat durerea de a se desparti de ele.
April 29th, 2008 Sambata la Viena
N-am apucat sa mai povestesc si eu ce si cum, dar uite ca imi fac timp. L-a prins pe iubi avantul patriotic, asa ca sambata dimineata la 5 ne-am “inmasinat” (ca doar nu e barca :D) si am plecat spre Viena. Cu putini bani la noi (el nu a prins exchangeul deschis, iar eu intru in faza de “nu mai cheltui atat de mult, ca ai rata mare la masina”).
Oricum, nu la shopping mergeam noi, ci sa ii aratam mamei lui Viena (si sa o vedem cu prilejul asta si noi: eu si sora lui).
Drumul a fost placut si destul de scurt (asa cel putin a parut), am cascat ochii la colectia de elici eoliene ce incep sa apara de la iesirea in Ungaria si la soarele superb care ne-a tinut companie.
Am oprit la un “designer outlet” inainte de Viena (l-am vazut de cateva ori deja, la plimbarile in Munchen si nu stiam ce hram poarta). Sunt cred sute de magazine cu toate minunile de “brenduri” cu putinta si niste preturi de pici in fund de mici ce sunt. Am vrut sa ma intepenesc un pic la “Colin’s” (blugii mei preferati, in ideea in care Levi isi cam bat joc de tipe slabanoage si lungi), dar era magazinul inchis. Sunt convinsa ca gaseam niste blugi ieftini (fata de Timisoara) si buni.
N-a fost sa fie .. asa ca am luat de la Cross niste nadragi cu 30 de euro (sa nu zic ca nu am shopuit chiar nimic) si ne-am fatait in zona. Multe numere de Romania pe acolo, oameni veniti si ei pentru hainele de calitate si preturile de cateva ori mai mici decat in Ro.
Am plecat spre Viena si ne-a luat cred o ora sa gasim loc de parcare prin zona centrala. Destinatia era Centrul, dar ioc parcare. La fel de aiuristic ca in Timisoara, cu diferenta ca pe acolo nu se parcheaza amboulea ca la noi si nu sta nimeni cu avariile aprinse pe unde iti este lumea mai draga.
Nu discutam despre curatenia exemplara si cladirile superbe, ca ne apuca plansul. “Soacra” mea era socata ca nu vede tencuiala pleznita prin zona, i-am explicat ca pe la prostii astia de austrieci, nemti si alte natii de genul cladirile sunt frumos intretinute, asa ca mai are de “sapat” pana sa dea de gioarse.
Am vazut si un showroom Ferrari cu 3 ‘masinute’: una rosie, una galbena si una neagra. Ieftine ca braga (cea mai “serioasa” era numai 275 de mii … de euro). Dupa ce am mai facut glume imbecile despre cat de repede ne-am permite una dintre ele (ii ziceam lui iubi ca am lasat cardul de euro acasa, ca ii luam si lui aia neagra, asa de placere) si am cascat ochii la cladirile superbe din zona, ne-am intepenit in fata unui Starbucks. Ca orice vazatori de filme de fite si seriale cu Manhattan, era clar ca trebuie sa oprim acolo. Am savurat un latte machiatto mare (ca ma tin departe de cafele) si un “gogos” cu glazura de ciocolata (am eu un fetis cu astea), iar restul “garzii” si-au ars vorbitoarele cu neste cafea de Sumatra (cred) fierbinte de s-au topit toate plombele de amalgam din gura (daca au).
Am mancat pe la un “shop” arabesc, mancare chiar buna si ieftina si ne-am mai fatait prin zona. Apoi ne-am imbarcat din nou si am facut cale intoarsa catre Romania, incantati ca am vazut si noi inca un oras superb si ca am avut parte de asa vreme excelenta.
Ne-am intors prin Bundapesta (am facut ocol de pe autostrada), pentru ca mama lui iubi sa vada (asa pe noapte) si capitala vecina si prietena. Magnifica si ea, mai ales noaptea.
Nu cred ca am cheltuit 200 de euro (toti la un loc), asa ca am iesit destul de ieftin. In afara de motorina, am fost copii cuminti. Am ajuns acasa la 3 noaptea si am dormit tun. 22 de ore de drum si atatea lucruri frumoase vazute. Astept sa prin pozele de la iubi, sa pun si eu ceva pe blog 
April 22nd, 2008 16 întrebări existenţiale
DORO se pare ca nu m-a uitat si are niste intrebari interesante pentru mine (merci de leapsa ;))
1. Ziua cea mai frumoasă?
Orice zi este frumoasa cand este soare. Daca va referiti la trecut, ziua in care el mi-a spus ca ma iubeste
2. Lucrul cel mai uşor ?
Sa critici.
3. Cel mai mare obstacol?
Limitele personale pe care nu le poti depasi decat cu greu.
4. Cea mai mare greşeală ?
Sa nu spun destul de mult te iubesc (nu doar iubitului), sa incerc sa fiu ‘ice girl’, sa fac economie de zambete si vorbe frumoase. Si le regreti pe toate, cand unul dintre cei importanti in viata ta pleaca pe alta lume.
5. Cauza răutăţilor ?
Intoleranta si prostie.
6. Cea mai mare înfrângere ?
Au fost mai multe. Am incercat sa ma adun insa si sa o iau de la capat.
7. Prima necesitate ?
Lapte cu cappuccino. And the net of course.
8. Cel mai mare defect ?
Sunt prea repezita. Si tend sa fiu multumita de mine, incat sa imi incurc itele cu progresul personal.
10. Persoana cea mai periculoasă ?
Prietenul fals.
11. Cel mai urât sentiment ?
Frica. Am urat mereu senzatia asta si am incercat sa o evit. E greu uneori.
12. Cel mai frumos cadou ?
Fiecare zi. Familia mea pentru care insemn totul si care inseamna totul pentru mine. Cainii mei, iubitul, prietenii ..
13. Cel mai bun remediu?
Muzica.
14. Protecţia efectivă ?
Abstinenta (zau daca stiu ce sa zic)
15. Cele mai necesare persoane ?
Familia si iubitul. Plus unul doi prieteni
16. Sentimentul cel mai frumos ?
Speranta ca maine va fi mai bine.
—
Adi, hai, la munca
April 21st, 2008 Nu cred: am masina!
Oh da, fata mamii este acum in fata geamului si se bucura de lumina benefica (si mai sigura) a becului de pe strada. Astazi este ziua cea mare in care familia mea are prima ei masina. Singurul om in casa cu destul curaj sa conduca o magaoaie de genul asta, a adus “fetita” acasa. Hai sa rememoram aceasta zi de neuitat
Undeva pe la ora 16 (patru pentru telelei ca mine, care nu prea le au cu fazele astea de PM, AM). Eram prin camera, bataindu-ma de zor. Nu prea imi venea sa plec la job, asa ca pun mana pe telefon. Sun la nenea de la Autoglobus sa il mai intreb de sanatate:
eu: Ceau, stiu ca ma urasti .. zi-mi si mie, le-au intrat banii astora de la banca?
el: da, acum primesc RCA-ul pe mail.
eu: cand pot veni sa iau masina?
el: cand vrei
eu (shooting for the moon, vorba aia, sau pur si simplu dand replica asa din “vole”): acum?
el: si acum. Hai, daca vrei.
eu: ba’, vezi ca nu glumesc. Dau suta de mii pe taxi pana la voi, sper spre binele tau ca plec cu masina de la voi.
el: hai, mai odata.
Asa ca am pus mana pe telefon din nou si am incercat sa dau de Adi. Care, conform obiceiului din ultima luna nu raspunde la aparat. Asa ca ies in tromba din casa, urc la patru si dau buzna prin casa, urland ca nebuna: “da’ mai raspunde naibii la telefonul asta”, in timp ce Ghibi imi desena noi zgarieturi pe antebrate si incerca un french kissing cu limbuta aia lui uriasa.
Adi s-a miscat rapid (a inghitit cu sughituri ultimele imbucaturi .. ca orice om de bun simt am nimerit la masa) si am chemat un taxi. Baiatul stia deja unde merg si s-a amuzat auzind comentariile noastre “perverse” despre barbati si intelegeti voi. Ca suntem de-a dreptul “aprise” in discutii de genul asta si cu un limbaj destul de ingenios incat sa fie spectacol.
Am coborat la Autoglobus si am trecut pe langa doua “corsici” (una bej metalizat, aflu mai acolo ca e “fata” mea, si in spate, una rosie). Pana sa faca ‘nenea’ actele, am primit acces la cheie si ne-am postat langa masina in cauza. Putea a nou si a incins (a stat la soare destul de mult), dar clar .. “scula misto”. Ne-am fatait amandoua pe acolom, dandu-ne cu presupusul si facand tot felul de scenarii ciudate (ca ne duce creierul la tot felul de minuni) si apoi am intrat la discutii. Si semnat acte si iar discutii.
Spre final ne-am imbarcat pentru o oprire la Lukoil (cu tot cu domnul in cauza), timp in care am ocupat spatiu de pomana pe acolo. Dupa care l-am dus inapoi pe bietul om, socat de limbajul nostru colorat si de faptul ca pana la urma conduc chiar ca o cizma. Dar am ajuns OK si l-am debarcat.
Dupa asta, ne-am miscat spre casa, incantate amandoua de jucarie si pregatind noi ganduri de bine colegilor de trafic ce au pasiunea de a se ‘baga” in intersectie ca niste kamikaze. Normal ca am tras si niste “innecari”, ca inca nu pot sa apas pedala aia de acceleratie ca tot omul. Mi s-a zis de mii de ori sa o calc serios la pornire, ca e benzinar, numai ca mie mi-e mereu mila de masina. In general, la cate opriri si porniri am avut de facut, procentul de “buctari” este mic.
Am ajuns in siguranta acasa si am parcat (mai departe un pic de bordura pe cat si-ar fi dorit Adi, dar e strada destul de lata si prefer in primele zile sa parchez cu 5-10 cm mai departe decat sa “belesc” niste jenti care au costat o caruta de bani). Rabdare si tutun, ii dam de capat pana la urma.
Partea buna este ca nu m-am infipt in nimeni pana acum si intentionez sa nu devin prea afabila nici in viitor. Oricum masina este EXCEPTIONALA, sunt indragostita de ea si incantata de jucaria mea. Revin of course cu noi detalii pe masura ce trec zilele si se succed iesirile mele in trafic (speram fara evenimente).
